„Zi” – Kogonada revine cu o lucrare atmosferică, dar lipsită de impact
Kogonada, cineastul născut în Coreea de Sud, a ieșit la rampă în 2017 cu filmul Columbus, o meditație rafinată asupra arhitecturii fizice și emoționale. A confirmat această promisiune patru ani mai târziu cu After Yang, o reflecție profundă asupra identității și conectivității, oferind o viziune deschisă asupra potențialului inteligenței artificiale de a îmbogăți viețile noastre. Kogonada și-a continuat dezvoltarea artistică regizând episoade din Pachinko și The Acolyte, dar a întâmpinat dificultăți anul trecut cu A Big Bold Beautiful Journey, un film romantic cu un concept ambițios, dar prea prețios și forțat pentru a avea un impact autentic.
Ca prim pas în regia de film de studio de amploare, cu actori precum Colin Farrell și Margot Robbie, eșecul critic și comercial al filmului a fost, fără îndoială, o lovitură dureroasă. Este de înțeles că Kogonada ar putea căuta o resetare creativă radicală, revenind la un film intim, realizat cu un buget redus, fără structuri rigide sau logistică complicată. Această purificare are sens. Din păcate, rezultatul, Zi, este prea efemer pentru a fi captivant ca narațiune sau chiar atrăgător ca atmosferă.
Filmul a fost realizat după ce Kogonada a invitat șase dintre cei mai apropiați prieteni — actorii Michelle Mao, Haley Lu Richardson și Jin Ha, cinematograful Benjamin Loeb și producătorii Chung An și Christopher Radcliff — să zboare în Hong Kong pe cheltuiala lor. Cu doar un contur subțire pentru film, au început să filmeze aproape imediat, dezvoltând ideea pe parcurs. Trei săptămâni mai târziu, au finalizat Zi.
Mao o interpretează pe Zi, o tânără violonistă de succes, care a efectuat teste la Centrul de Neurologie și așteaptă rezultatele, pe care le consideră îngrijorătoare. Ea se plimbă prin orașul dens construit, părând alienată, vizitând mormintele părinților săi și fiind emoționată că nu a avut grijă de ei.
În timp ce plânge pe niște trepte de beton, convinsă că își pierde mințile, Zi este abordată de Elle (Richardson), o americană din Missouri, îngrijorată. Ceea ce este deranjant este că Zi o văzuse deja pe Elle în viziunile viitorului său, cea mai frecventă fiind imaginea unei îmbrățișări cu o femeie mai în vârstă, ale cărei trăsături sunt estompate. Cu fiecare viziune, Zi simte că se îndepărtează tot mai mult.
Elle, prietenoasă, insistă să o însoțească pe Zi acasă, traversând orașul. Pe măsură ce Zi se deschide, Elle menționează că știe pe cineva care ar putea să o ajute. Se duc să-l caute pe Min (Ha), care a trăit în străinătate, dar a revenit în Hong Kong, chiar dacă amintirile neplăcute l-au urmărit, deoarece Zi îi anulase logodna. Se dezvăluie că Min lucrează la Centrul de Neurologie și o observă pe Zi din distanță, anticipând starea ei dificilă.
Cei trei petrec noaptea plimbându-se prin oraș — admirând artificiile deasupra golfului, cântând Alanis Morissette la un karaoke în aer liber, cele două femei schimbându-se amulete, Min speriindu-l din nou pe Elle printr-o abordare prea insistentă. Există un ritm liniștitor în drumețiile lor, Loeb filmând-o frecvent pe Zi din spate, într-un stil nepretențios, similar cu cel al fraților Dardenne. Totuși, filmul devine, de asemenea, lent și repetitiv, lipsit de intenții clare și la fel de inarticulat ca și Zi în legătură cu sentimentele sale neîndemânatice.
Poezia în cinema este un concept delicat; trebuie să se dezvolte organic, nu să fie forțată sau modelată, oricât de liber ar fi. Filmul lui Kogonada suferă prin comparație cu o altă dramă recentă, parțial construită în jurul secvențelor de mers și vorbit, în care un oraș plin de viață devine o prezență imensă: Preparation for the Next Life, care a inclus-o și pe Mao.
Încărcătura obișnuită de căldură și delicatețe a abordării lui Kogonada, precum și sensibilitatea corespunzătoare a celor trei actori, te face să speri că Zi va construi mai multă substanță și mai multă profunzime emoțională, în loc să plutească pe un nor de melancolie cu personaje lipsite de dimensiune. Însă, filmul capătă viață doar sporadic, uneori în mod greșit, precum earnestul Min cântând o melodie melancolică „Leaving on a Jet Plane” pentru Elle.
Cu Columbus, Kogonada a arătat o abilitate frumoasă de a explora modurile în care viețile interioare ale oamenilor și conexiunile lor pot fi influențate de spațiile private și publice pe care le ocupă. Se pare că revine în această direcție, dar efectul este neconvingător, uneori aproape inert. Sperăm că regizorul va reuși să-și păstreze libertatea creativă, găsind totodată calea de întoarcere spre o narațiune mai puternic emoțională.
