„De ce te văd în tot?” explorează delicatețea masculină ca formă de rezistență
Qusay și Nabil, doi prieteni din Siria, care trăiesc în exil, sunt protagoniștii filmului „De ce te văd în tot?”, debutul regizoarei Rand Abou Fakher, care va avea premiera mondială pe 1 februarie în cadrul secțiunii Bright Future a celei de-a 55-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Rotterdam (IFFR).
Regizoarea și artista multidisciplinară, stabilită la Bruxelles, a mai abordat teme precum memoria, strămutarea și intimitatea în scurtmetrajele sale, precum „Braided Love” (2018), care a avut premiera la Festivalul de Film de la Sarajevo, și „So We Live” (2020), care a debutat la Berlinale Shorts.
Primul său lungmetraj este un film hibrid care îmbină vise, imagini de arhivă și evenimente actuale, explorând istoria comună a celor doi prieteni. „Aceștia urmăresc o istorie comună a rezistenței, de la marșurile din revoluția siriană la 16 ani, până la protestele din Berlin pentru justiția în Palestina”, se arată în sinopsisul filmului „De ce te văd în tot?”. „Când regimul Assad cade, doar Nabil reușește să călătorească acasă. Acolo, el se confruntă cu un nou ordon precar, în care pericolul încă există.”
Temele vizuale recurente sunt măslinul, descris ca „martor la violența reală suportată prin smulgere, furt și incendiere, dar și la peisajele imaginare ale liniștii”, conform sinopsisului.
Filmul subliniază un cocon de intimitate pentru a contracara violența lumii, prezentând „grija și tandrețea ca forme radicale de rezistență”, conform site-ului IFFR.
„De ce te văd în tot?”, produs de Fakher și Rosa Galguera Ortega pentru Hilife Cinematography din Belgia, îi are în distribuție pe Qusay Awad și Nabil Altawil, care au colaborat la crearea filmului împreună cu regizoarea. Proiectul beneficiază de sprijin din partea VAF (Flemish Audiovisual Fund) și AFAC – Arab Funds for Arts and Culture. Cinematografia filmului este semnată de Hans Bruch, în timp ce Hilife se ocupă de distribuția vânzărilor.
„În acest film, mi-am dorit cu adevărat să arăt experiența de a fi strămutat”, afirmă Fakher. „Și am vrut să explorez cum prezentul este legat de trecut și de viitor, precum și modul în care visul, imaginația și memoria devin unul.”
Într-o declarație a regizoarei, aceasta mai adaugă: „Acest film s-a născut dintr-o combinație de durere și speranță, într-un moment în care moartea devenise aproape obișnuită. Am vrut să înțeleg nu doar cum se produce violența, ci și cum ajunge să fie acceptabilă, chiar inevitabilă. Sistemele patriarhale continuă să definească masculinitatea prin violență, transformând tandrețea într-un lucru străin și suspect.”
„Prin intermediul filmului, am vrut să creez un spațiu pentru doi bărbați arabi să-și recâștige propriile corpuri și să arate vulnerabilitate, afecțiune și grijă”, explică Fakher. „Gentilețea lor contrastează puternic cu structurile de control și frică care îi înconjoară. Filmul observă cum puterea se repetă, luând forme diferite, dar urmând aceeași logică. Întreabă ce acceptăm ca normal – și ce ar fi nevoie să dezvățăm aceste distorsiuni. În cele din urmă, se întreabă cum putem păstra speranța fără a ne întoarce de la durere.”
Băi, așa e la noi, mereu ne plângem de ceva, dar când vine vorba de delicatețea masculină… parcă suntem pe Marte! 😄 Sigur o să vedem mulți bărbați plângând în fața televizorului după filmul ăsta.
Nu știu ce să zic despre subiectul ăsta. Pare interesant și sunt curios cum rezonează cu poveștile oamenilor care au trecut prin atâtea dificultăți. Hai că poate iese ceva bun din toată nebunia asta! 🌍.