Recenzie „Leviticus”: Un horror australian despre terapia de conversie, trist și înfricoșător
În timp ce romantismul gay din Heated Rivalry cucerește națiunea, este important, deși deprimant, să ne amintim că mulți tineri queer se confruntă cu dificultăți mult mai mari în a-și realiza dorințele. Filmul „Leviticus”, regizat de Adrian Chiarella, este o recunoaștere solemnă și înfricoșătoare a acestei realități, fiind totodată o alegorie transformată în horror supranatural.
Acțiunea filmului are loc într-un oraș sumbru din Victoria, Australia, un loc industrial lipsit de viață, unde oamenii — sau cel puțin unii dintre ei — apelează la religie pentru a-și oferi un sens al speranței și al scopului. Tânărul Niam (Joe Bird) s-a mutat recent în oraș împreună cu mama sa (o Mia Wasikowska deceptiv de sinistră) și își dorește cu ardoare să scape de acolo. Găsește o formă de izbăvire emoțională în Ryan (Stacy Clausen), un coleg atrăgător, cu care Niam împărtășește o legătură specială. Împreună descoperă dragostea — sau cel puțin o pasiune afectuoasă — într-un loc lipsit de speranță, așa cum au făcut mulți tineri înaintea lor.
Filmul explorează ce se întâmplă atunci când inocența primei îndrăgostiri — niciunul dintre băieți nefiind deosebit de afectat de orientarea lor sexuală — este distrusă de forțe externe, precum familia și biserica. Pe măsură ce dreapta religioasă câștigă teren la nivel global, „Leviticus” contestă ideea, prea ușor de acceptat datorită unor titluri precum Heartstopper și Love, Simon, că ieșirea din dulap nu mai reprezintă o problemă atât de mare. Rămâne, poate din ce în ce mai mult, un moment monumental și periculos pentru mulți tineri, care pot cădea în teroare.
Chiarella este deosebit de interesat de abuzurile terapiei de conversie, care grotesc își imaginează că ceva înnăscut poate fi excizat sau, cel puțin, complet ignorat. Este o formă de tortură, ale cărei efecte pot provoca daune persistente și uneori fatale. Această traumă se manifestă în „Leviticus”, unde copiii afectați sunt hărțuiți de o forță sinistră, care, cu cruzime și perversitate, ia forma persoanei pe care și-o doresc cel mai mult.
Este o concepție sumbră și ingenioasă, chiar dacă regulile sale nu sunt întotdeauna clare. Dispozitivul narativ îi determină pe spectatori să reflecteze asupra durerii psihice (și fizice) reale a acestor personaje: mulți tineri care au fost învățați că dorințele lor sexuale și romantice le vor distruge viețile, că o atracție umană fundamentală este ceva de care trebuie să fugă în groază. Cât de sfâșietor și cât de vile este ca orice adult care pretinde că are compasiune să încerce să insufle unui copil această alergie extremă față de propria identitate.
„Leviticus” conține suficientă violență și momente de fior pentru a fi considerat un film de groază adevărat. Totuși, adevărata sa teroare este de natură melancolică, pe măsură ce Niam și Ryan devin neîncrezători unul față de celălalt, nesiguri dacă persoana de care au nevoie și pe care o consideră seducătoare este reală sau un spectru amenințător care vrea să-i distrugă. Această atmosferă sumbră este cel mai bun atu al filmului, adăugând o poveste de dragoste queer tragică la șablonul filmelor despre blesteme ale tinereții, precum It Follows și Talk to Me. Atât Bird, cât și Clausen interpretează acest coșmar în creștere cu o durere și disperare potrivite, amplificând tonul emoțional al filmului lui Chiarella, care este adesea sumbru și descurajant.
Deși metaforele sale sunt destul de evidente, Chiarella subliniază convingător puterea acestora. A reușit să facă acest truc argumentativ să funcționeze destul de bine, chiar dacă mesajul filmului tinde uneori să fie prea evident sau didactic. În orice caz, poate că suntem din nou într-un moment în care astfel de lecții simple trebuie repetate, când nu este demodat să evidențiezi violările teribile ale celei mai de bază forme de homofobie.
De asemenea, se sugerează, poate, o idee ușor radicală spre sfârșitul filmului lui Chiarella, care reînvie nenumărate narațiuni din trecut: poveștile despre unchi, fii și alții care au fugit de opresiune în căutarea a ceva ce știau că este adevărat și decent, așteptându-i în orașe îndepărtate și strălucitoare. „Leviticus” are curajul și convingerea de a afirma clar că uneori, casa și familia sunt iremediabile și merită abandonate. Nu se concentrează pe schimbarea inimilor și minților, ci pe salvarea vieților.
