Recenzia filmului „Saccharine”: Midori Francis explorează imaginea corpului și groaza în lupta cu greutatea
„Saccharine” nu are nimic dulce, dar, pe măsură ce ar trebui să câștige popularitate, nici nu are o poveste foarte coerentă.
Natalie Erika James îmbină o serie de idei interesante într-un film de groază feminin despre dismorfia corporală, rușine și căutarea neîncetată a perfecțiunii fizice într-o cultură obsedată de tinerețea atrăgătoare. Însă, povestea se pierde, lăsând spectatorul nesigur cu privire la mesajul pe care îl transmite, deși interpretarea lui Midori Francis te ține captiv.
Filmul, cu un aspect vizual stilat, a fost achiziționat de IFC și Shudder înainte de premiera sa la Sundance. Are o notă de originalitate datorită unei fundamentări subtile în tradiția populară budistă/taoistă a fantomelor flămânde. Totuși, James nu se angajează suficient în aspectul spiritual/supranatural pentru a adăuga profunzime narațiunii confuze.
Protagonista, de origine japoneză-australiană, rezonează mai degrabă cu atmosfera filmelor de groază thailandeze decât cu intensitatea sau groaza acestora.
Hana, o studentă la medicină din Melbourne, își notează obsesiv observațiile într-un jurnal și își monitorizează progresul pe un grafic, având ca țintă o greutate de 60 de kilograme. Atracția ei nespusă față de antrenoarea de fitness Alanya ar putea fi un stimulent, având în vedere că Hana se consideră queer mai mult teoretic decât practic. Se înscrie ca „cobai” în programul de fitness de 12 săptămâni al lui Alanya.
La o ieșire cu prietenele Josie și Georgie, Hana se întâlnește cu o veche cunoscută, Melissa, pe care nu o recunoaște imediat. Aceasta îi spune că fosta fată pe care o cunoștea este moartă și că transformarea ei uimitoare se datorează unei pastile miraculoase numite „the gray”. O îndeamnă să încerce câteva tablete.
Melissa pare să aibă motive îndoielnice, deoarece Hana arată ca o tânără de dimensiuni normale conform standardelor non-Hollywoodiene, chiar și cu unele îmbunătățiri prostetice. Poate că acesta este și mesajul lui James — așteptările legate de corpul femeilor sunt atât de nerealiste încât multe, precum Hana, ajung la auto-urâciune și înfometare. Cu „the gray”, Melissa afirmă că poate mânca cât dorește fără a se îngrășa.
Asta pare să se confirme, deoarece Hana se trezește după o noapte petrecută în club, înconjurată de resturi de mâncare, dar se simte diferită. Curiozitatea ei o determină să analizeze pastilele în laboratorul universitar, descoperind un compus de fosfați și… cenușă umană. Din fericire, are la dispoziție un cadavru, unul dintre persoanele care au donat corpul pentru știință.
Corpul pe care Hana, Josie și colegii lor de la laborator îl au în grijă este al unei femei supraponderale, poreclită „Big Bertha”. Hana începe să ia acasă câteva oase, pe care le macină pentru a-și crea propria variantă DIY a „the gray”. Compusul funcționează, iar crizele ei de mâncare devin din ce în ce mai necontrolate, dar greutatea ei continuă să scadă. Acest lucru îi aduce comentarii admirative, o postare pe Instagram și poate chiar un strop de interes din partea lui Alanya.
Însă medicamentele făcute acasă pot avea efecte secundare neașteptate — în acest caz, vizite fantomatice din partea lui Bertha, care arată ca o combinație între Eric Cartman și Nosferatu. La început, Bertha este vizibilă doar pentru Hana, în suprafețe reflectante precum un ibric sau partea din spate a unei linguri. Aceasta nu este deloc încântată de încercările lui Hana de a renunța la pastile și de a-și supraveghea alimentația în mod tradițional.
În unul dintre episoadele mai amuzante, prezența spectrală aruncă ciocolate din rucsacul lui Hana în întreaga cameră, până când aceasta este forțată să le mănânce în stare de semi-transă. Nu este clar dacă Bertha este și supărată că greutatea lui Hana continuă să scadă — ajungând la 45 de kilograme la un moment dat — dar, cu siguranță, toate fetele s-au confruntat cu invidia legată de corp.
Debutul din 2020 al lui James, „Relic”, a funcționat datorită controlului său asupra materialului, chiar și în momentele în care narațiunea era un pic întinsă. Însă „Saccharine” derapează, mai ales după ce Hana o convinge pe Josie că spiritul lui Bertha s-a atașat de ea într-un mod malefic, devenind tot mai mare și mai puternic.
Danielle Macdonald, întotdeauna excelentă, este subutilizată, iar reproșul lui Josie, care este mai încrezătoare și supraponderală, față de Hana pentru că permite fobiei legate de greutate să îi afecteze acceptarea de sine, este un punct abordat prea grăbit pentru a avea un impact real.
Scenenele cu părinții lui Hana par să fie menite să ofere mai multă lumină, dar nu reușesc să o facă, lăsând loc pentru un subtext psihologic sugerat de grijile mamei ei de origine japoneză și de distantarea tatălui australian, care se îngrașă constant. Totuși, aceste elemente par să fie doar o aglomerare narativă, fără a adăuga vreo valoare reală la poveste.
Scenariul culminant joacă cu liniile estompate între halucinație și realitate, dar logica se destramă; fire precum decizia impulsivă a lui Hana de a se supune unei intervenții chirurgicale periculoase dispar fără o rezolvare adecvată. Cu o durată de aproape două ore, filmul ar beneficia cu siguranță de o tăiere a unor porțiuni inutile.
„Saccharine” este mai bine realizat din punct de vedere tehnic decât din punct de vedere narativ, cu vizualuri neliniștitoare și iluminare bolnăvicioasă, acompaniate de sintetizatoare bântuitoare și efecte gore impresionante. Totuși, cel mai mare atu rămâne Francis, a cărei dedicare față de rolul central este atât de constantă încât face ca imperfecțiunile scenariului să fie mai puțin deranjante.
James nu duce lipsă de talent, dar fanii lui „Relic” care sperau că acest film va reprezenta o întoarcere la forma sa după prequel-ul mixt „Apartment 7A” — fie ca o servire bogată a feminismului lui Cronenberg, fie ca un film cu un mesaj despre medicamentele accesibile pentru slăbire — vor fi probabil dezamăgiți.
