Recenzia filmului „The Mysterious Gaze of the Flamingo”: o poveste chiliană despre adolescență și epidemia de SIDA
La Festivalul de Film de la Cannes de anul trecut, au fost prezentate nu una, ci două filme care îmbină genuri și abordează criza mortală a SIDA din anii ’80.
Primul film, Alpha, regizat de Julia Ducournau, câștigătoare a premiului Palme d’Or, este o peliculă explozivă de groază corporală în care persoanele infectate devin sculpturi umane vii, iar pielea lor se întărește într-o marmură care arată suficient de real pentru a fi tăiată pentru a deveni un superb blat de bucătărie.
Cel de-al doilea film, cu mai puțin ecou, este „The Mysterious Gaze of the Flamingo” (La misteriosa mirada del flamenco), o creație a regizorului chilian Diego Céspedes, care a câștigat premiul cel mai important în cadrul secțiunii Un Certain Regard a festivalului. Această poveste, atinsă de un surrealism emoționant, prezintă SIDA ca o plagă necunoscută transmisă prin privirea prea iubitoare în ochii infectaților, provocând tulburare în rândul locuitorilor unui oraș minier izolat din deșert.
Céspedes ilustrează acest fenomen ciudat din perspectiva unei fetițe preadolescente, Lidia, care trăiește cu mama sa transgender, Flamenco, într-un bordel în ruină, populat de o gașcă zgomotoasă de lucrători sexuali. Locul este condus de Mama Boa, o madam dură, dar afectuoasă, care nu ezită să ofere o lovitură unui client dificil.
Acesta este un cadru unic, iar unele dintre evenimentele din „Flamingo” par prea fantastice pentru a fi adevărate. Totuși, lucrurile devin tragice în actul final, când ceea ce părea ușor de suportat sau folcloric devine mortal de serios, iar Lidia trebuie să facă față realității din jurul ei.
Până atunci, povestea o urmărește pe curajoasa fetiță de 11 ani, care este hărțuită de băieți în locul de baie local, în timp ce asistă la deteriorarea sănătății mamei sale acasă. Viețile lor devin amenințate atunci când unul dintre clienții lui Flamenco, Yovani, apare cu simptomele bolii și o învinuiește pe ea pentru boala sa, amenințând cu răzbunarea.
Minerul, înarmat, face parte dintr-un grup de bărbați furioși care înconjoară bordelul, asemeni unei bande din Vestul Sălbatic. Însă, în loc să ofere o confruntare dură la acel moment, Céspedes transformă ceea ce ar fi putut fi o bătaie violentă într-o strângere de brațe blândă între lucrătorii sexuali și iubitorii lor improbabili.
În universul lui „Flamingo”, atitudinile macho și transphobia cedează locul tandreței, mai ales în timpul unei secvențe de nuntă plină de melancolie, în care Mama Boa se căsătorește cu un bătrân prospector, Clemente. O altă scenă memorabilă cuprinde un concurs anual de talente, în care Flamenco interpretează o baladă latino în stil drag, fascinând minerii care au venit să o urmărească.
Deși subiectul este sumbru, filmul lui Céspedes, care este primul său lungmetraj, oferă multă bucurie și căldură. Acesta aduce aminte de alte producții chiliene recente, precum „Rotting in the Sun” de Sebastián Silva și „A Fantastic Woman” de Sebastián Lelio, ambele combinând ingenios teme de gen cu subiecte LGBTQ. Deși „Flamingo” exagerează uneori surrealismul, prin concentrarea finală asupra modului în care Lidia se împacă cu realitatea epidemiei de SIDA, filmul oferă o lovitură emoțională puternică.
Filmările, realizate cu un stil simplificat, dar colorat de Angello Faccini, fac cel mai bun uz de bugetul său limitat și de locațiile pitorești, care includ o gamă montană aridă, specifică western-urilor. Cele mai multe acțiuni au loc într-un oraș prăfuit, în care locuitorii au ales să se deschidă atât sexual, cât și spiritual, plătind prețul suprem pentru toleranța lor.
