Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la nașterea lui Hristos, pe 2 februarie.
Mântuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria și dreptul Iosif pentru împlinirea Legii, care prevedea ca orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în a 40-a zi de la naștere.
În acest moment se făcea și curățirea mamei. În Templu sunt întâmpinați de dreptul Simeon și prorocita Ana. Potrivit tradiției, dreptul Simeon a făcut parte din traducătorii Pentateuhului din limba ebraică în greacă. În momentul în care a ajuns la textul „Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu“, a înlocuit termenul „fecioară” cu „femeie”. Pentru necredința sa, Dumnezeu i-a făgăduit că nu o să moară până nu va vedea pe Mesia născut din fecioară (Luca 2, 25-26).
Simeon, om al rugăciunii, reprezintă așteptarea împlinirii profețiilor. În momentul în care acesta Îl ia în brațe pe Hristos, rosteste: „Acum slobozeste (eliberează) pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzura ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău, Israel“ (Luca 2, 29-32). Simeon cere a fi eliberat nu pentru că era plictisit sau obosit, ci pentru că era împlinit. Din cântările specifice acestei sărbători aflăm că el pleacă spre a vesti și morților că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat.
Părintele Teofil Paraian spune că „noi suntem mai avantajați decât dreptul Simeon, pentru că putem să-L primim pe Hristos în ființa noastră și să-L purtăm în noi nu numai câteva clipe, ci o viață întreagă și chiar o veșnicie întreagă”.
Prorocita Ana simbolizează Legea și Proorocii, cele care se vor împlini în persoana lui Hristos.
Întâmpinarea Domnului – date istorice
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului a fost introdusă la Roma de papa Gelasiu în anul 494. Astfel, a fost înlocuită străvechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor, de la începutul lui februarie, când aveau loc și procesiuni în jurul orașului cu făclii aprinse, în onoarea zeului Pan, supranumit și Lupercus, adică ucigașul lupilor sau ocrotitorul turmelor împotriva lupilor.
În Răsărit, această sărbătoare s-a introdus în penultimul an al domniei împăratului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a făcut în cursul secolului VI, începând din anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua dată a sărbătorii Nașterii Domnului).
Întâmpinarea Domnului – pilda de a aduce pruncii la biserică, la 40 de zile după naștere
Întâmpinarea Domnului sau aducerea Lui spre închinare a rămas ca pildă și la noi, ca îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la patruzeci de zile după naștere, pentru molifta de curățirea lor și închinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a născut vine în biserică și în numele familiei aduce pe nou-născut ofranda lui Dumnezeu, închinându-l la altar.
Preotul însemnează cu semnul sfintei cruci pe mama și pe prunc, apoi punând epitrahilul și mâna dreaptă pe capul mamei, după rostirea introducerii liturgice formată din binecuvântare, rugăciuni începătoare și tropar (al zilei sau al întâmpinării Domnului), citește cele cinci molitfe din Aghiazmatar. Mama și pruncul închipuie în acest moment pe Maica Domnului cu Iisus în brațe în templul din Ierusalim. În rugăciunile rostite de preot se amintește despre împlinirea zilelor „curățirii” femeii lauze, fapt pentru care se cere dezlegare, dar se face și cuvenita referire la împărtășirea mamei cu Sfintele Taine.
În ce privește pruncul, preotul se roagă ca Dumnezeu să-l crească, să-l binecuvânteze și să-l sfințească, rânduindu-i după această pregătire luminarea botezului. Despre Mântuitorul adus de Maica Domnului la templu ne spune Sfânta Evanghelie că a fost purtat în brațe de către dreptul Simeon (cf. Luca II, 28). Prin analogie cu cele petrecute în Ierusalim în aceste clipe, se săvârșește întreaga procesiune a intrării în biserică, până la așezarea pruncului în fața ușilor împărătești.
Rostind formula de îmbisericire, preotul ia pruncul din fața ușilor și intră cu el în biserică, zicând mai departe: „Întru voi în casa Ta, închină-mă voi în biserica Ta cea sfântă!”. Cu aceste cuvinte, pruncul este primit între aleșii lui Dumnezeu, în calitate de catehumen. În interiorul naosului, preotul iarăși rosteste: „În mijlocul bisericii Te voi lauda!”, amintind astfel de prezența cetelor îngerești. În cele din urmă, apropiind pruncul de altar și închinându-l la icoanele împărătești, preotul arată că acesta a dobândit dreptul de a fi primit în el, în sensul de a deveni pe viitor „jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Rom. XII, 1). Pruncul de parte bărbătească se introduce spre închinare și în interiorul sfântului altar. Ritul îmbisericirii se încheie cu imnul eshatologic al dreptului Simeon: „Acum slobozeste pe robul Tău, Stăpâne…”. Preotul așază pruncul jos pe solee, în fața ușilor împărătești, de unde este luat de către mama după ce aceasta a făcut trei închinăciuni.
Întâmpinarea Domnului – obiceiuri
În credința populară, ziua de 2 februarie este cunoscută sub denumirea de Ziua Ursului. Copiii erau unși cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratați în această zi prin afumare cu păr de urs.
Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și, văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.
