Am întrerupt legătura cu mama acum 20 de ani, iar acum este un subiect public
Recent, am avut o experiență perturbatoare, pe care cu siguranță mulți o vor întâmpina în anii următori.
Două dintre colegii mei au venit la mine, în momente separate, pentru a se descărca în urma deciziei copiilor lor adulți de a se deconecta de la ei. Acești tineri, asemeni unui număr tot mai mare de Millennials și Gen-Z, au ales opțiunea nucleară și au decis să nu mai aibă contact cu părinții lor. Un studiu a arătat că 7% dintre copiii adulți erau înstrăinați de mamele lor, în timp ce un procent impresionant de 27% erau alienați de tații lor. În ultimii ani, aceste cifre alarmante au crescut, pe măsură ce a devenit mai social acceptabil pentru Millennials și Gen-Z să își excludă părinții din viețile lor.
Eu am întrerupt legătura cu mama acum 20 de ani, iar acum, înstrăinarea este un subiect omniprezent.
Tinerii nu se mai simt obligați să rămână atașați de părinți ale căror acțiuni le afectează negativ bunăstarea mentală și emoțională. Spre deosebire de generațiile anterioare, aceștia nu mai simt că trebuie să tolereze comportamente inacceptabile doar pentru că sunt rude. Această schimbare dramatică se datorează, în mare parte, discuțiilor deschise pe rețelele sociale.
Tinerii adulți se adună online pentru a discuta despre comportamentul toxic al părinților și despre cum le afectează negativ viața. Drept urmare, unii Millennials și Gen-Z găsesc alinare în ruperea legăturilor familiale, obținând finalmente liniște după ani de neliniște.
Ca cineva care a ales să aibă o relație „low contact” cu mama mea acum 20 de ani, înainte de a deveni o practică obișnuită, mă identific cu acești tineri. Respect decizia lor de a se elibera de părinți care le cauzează suferință. Știu din propria experiență că este o alegere dureroasă, una pe care nimeni nu o ia cu ușurință.
Unii părinți nu își asumă responsabilitatea pentru rolul pe care l-au jucat. Am observat cum colegii mei au exprimat durerea, confuzia și șocul provocate de decizia copiilor lor adulți. Aceștia afirmau că nu înțeleg deloc ce a dus la această alegere crudă, impulsivă și inimaginabilă. Amândoi au sugerat că prietenii copiilor lor sunt de vină.
Am realizat imediat că colegii mei nu m-au căutat pentru a obține sfaturi sau perspective. Era evident că doreau doar pe cineva care să îi asculte și să empatizeze cu ei. Și exact asta am făcut.
Fiindcă nu eram apropiat de niciunul dintre ei, nu le-am spus că eu m-am distanțat de mama mea cu 20 de ani în urmă. Nu le-am subliniat că nu își asumau responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat. Văzându-i în suferință, nu am vrut să le atrag atenția asupra ignoranței lor cu privire la ceea ce a dus la ruptura relației.
Nu le-am explicat că nimeni nu întrerupe o relație cu un părinte din cauza a una, două sau trei episoade neplăcute, ci din cauza unei vieți întregi de astfel de evenimente. Nu le-am spus adevărul dur: că atunci când punctul de rupere apare, separarea a fost de fapt un proces îndelungat.
Nu am adus în discuție aceste aspecte deoarece durerea lor era prea proaspătă și prea intensă. Comentariile mele nu ar fi fost de ajutor, deoarece nu erau pregătiți să le audă, cu atât mai puțin să le accepte. În acel moment, se considerau doar victime ale înstrăinării și nu participanți.
Psihologul developmental Lucy Blake a oferit informații despre înstrăinare. Ea a menționat că acest subiect de cercetare este abia acum în atenția publicului, referindu-se la un studiu german care a constatat că 20% dintre adulți vor trece printr-o perioadă de înstrăinare cu un tată, iar 9% vor experimenta înstrăinarea cu o mamă.
Alegerea de a se separa de un părinte nu este o decizie impulsivă.
În timp ce colegii mei își împărtășeau durerea, nu aveau idee că mă identificam mai mult cu copiii lor adulți decât cu ei. Aceștia nu știau că am luat decizia extrem de dificilă de a avea o relație „low contact” cu mama mea acum 20 de ani.
Am ajuns la această concluzie după ani de reflecție atentă, luni de terapie și o viață întreagă de a face față unei mame care a pus întotdeauna bărbații înaintea copiilor. Acest model a început cu tatăl meu, care era verbal abuziv, și a continuat cu o serie de alți bărbați.
Când m-am distanțat de mama mea, nu a fost o mișcare impulsivă. S-a întâmplat doar după ce am acceptat adevărul dur și indiscutabil că viața ei amoroasă era mult mai importantă pentru ea decât nepoții și mine.
Decizia mea nu a fost una pripită. La acel moment aveam 40 de ani, eram căsătorit și aveam doi copii mici, lucrând ca profesor. Când fiul meu cel mare a fost diagnosticat cu autism, mama mea nu a arătat nici măcar o fărâmă de compasiune. A făcut că nu s-a întâmplat nimic și și-a continuat viața, vorbind fără încetare despre prietenul ei.
Comportamentul ei în acel moment nu era o anomalie, ci parte a unui model foarte lung. M-a făcut să-mi amintesc de numeroase episoade din copilărie, când mă simțeam emoțional abandonat de ea, în timp ce ea se ocupa de bărbații din viața ei.
Ca urmare a acelui incident și a tuturor celor precedente, am ajuns la concluzia că distanțarea de mama mea era esențială pentru sănătatea mea mentală, bunăstarea căsniciei mele și protecția copiilor mei.
Psihoterapeutul de la acea vreme m-a încurajat să rămân aproape de mama mea, deoarece acesta era sfatul predominant pe care îl ofereau specialiștii în sănătate mintală în acele vremuri. Acum 20 de ani, nu existau discuții despre „low contact”, „no contact” și stabilirea „granițelor” cum sunt astăzi.
Am ignorat sfatul terapeutului meu, deoarece am realizat, fără nicio îndoială, că aveam nevoie să mă distanțez de mama mea pentru a-mi păstra sănătatea mintală. Douăzeci de ani mai târziu, nu regret decizia mea. A fost alegerea corectă pentru familia mea și pentru mine.
Psihoterapeutul Alexandra Soloman a evidențiat mai multe situații în care ruperea legăturilor cu familia este nu doar o alegere inteligentă, ci și una sigură. „Devine alegerea de a salva singurul mod de a mă salva”, a spus ea.
Fiecare dintre noi își dorește un părinte iubitor.
Se pare că alții s-au distanțat de părinții lor din același motiv pentru care am făcut-o eu. Un studiu despre înstrăinarea familială a arătat că 77% dintre respondenți au afirmat că abuzul emoțional în copilărie a fost motivul pentru care au ales să se înstrăineze de mamele lor. 59% au declarat că acesta a
