Cutremurul din 4 martie 1977 a fost cel mai mare dezastru natural al României comuniste, iar prin amploarea pagubelor și prin impactul emoțional legat de numărul celor care și-au pierdut viața, inclusiv mari personalități, a marcat generații întregi. Imaginea de ansamblu asupra acelor evenimente tragice s-a conturat mult mai clar după căderea regimului Ceaușescu; accesul la arhivele de partid, ale Securității și ale Miliției a permis confirmarea multor aspecte deja cunoscute din gura lumii, dar și altele absolut surprinzătoare.
Documentele desecretizate din arhiva CNSAS au arătat nu doar amploarea reală a dezastrului, ci și felul în care instituțiile statului au instrumentalizat tragedia. De altfel, faptul că Securitatea s-a aflat în prima linie a fost confirmat chiar în revista de uz intern a instituției, care a descris situația creată după cutremurul din 4 martie 1977 ca fiind “cu totul ieșită din comun”.
„Rețeaua informativă – rezident, informatori, colaboratori, oameni ai muncii, pe sprijinul cărora se conta de obicei în structura de rezistență a muncii noastre de securitate, ca să utilizăm o expresie la ordinea zilei, părea, cel puțin în primele momente după cutremur, greu de abordat.”
Și totuși, situația concretă nu era într-atât de complicată pe cât o arătau aparențele. În acest sens, ofițerii de securitate au trecut direct (sub acoperiri plauzibile, ca muncitori, intelectuali sau pur și simplu ca militari) la executarea sarcinilor ce le reveneau și erau impuse de noua situație în obiective și probleme specifice, la liniștirea unor indivizi cuprinși de panică, la combaterea unor zvonuri, etc.”, scria revista Securitatea în martie 1977, într-un editorial adăugat pe ultima sută de metri, după ce numărul curent a fost reținut de la tipar.
Articolul subliniază eroismul „cadrelor securității statului, (care…) s-au dovedit… mai presus de stihia nimicitoare”. Fără a pune la îndoială faptul că au existat numeroase astfel de gesturi din partea oamenilor de bună credință din instituții de forță ale statului, pe ansamblu intervenția reală a fost mai degrabă haotică și insuficientă.
Inginerii de construcții, spaima sistemului. Orice critică la adresa „prețioaselor indicații” trebuia înăbușită din fașă
Documentele interne ale Securității completează puzzle-ul istoric, restituind acele elemente pe care autoritățile acelor vremuri le țineau ascunse: regimul Ceaușescu a deturnat reacțiile umane în scopuri de propagandă, prezentând solidaritatea populației ca rezultat al „unității socialiste”.
În realitate, după o scurtă perioadă de efort intens și sincer, prioritatea statului s-a mutat spre cosmetizarea urmărilor, stoparea opiniilor critice legate de lucrările de refacere și valorificarea cât mai amplă a simpatiei manifestate de lumea întreagă. Așa se face că opiniile unor oameni de specialitate, care mai degrabă ar fi trebuit luate în seamă, au fost consemnate în raportele Securității. Motivul? Intrau în contradicție cu „prețioase indicații” ale liderului suprem.
„Inginerii MIHAILESCU NICULAE și ACHIȚEI RADU, din cadrul colectivului de proiectanți al Combinatului minier „Suceava”, discutând pe marginea efectelor cutremurului, concluzionează că „este necesar să se revizuiască planul de măsuri privind economia de materiale de construcții, din toamna anului 1976, întrucât s-a văzut că aceste economii au dus atât la execuții, cât și la pagube foarte mari.”
SCOFRIGA GEORGE, arhitect din București, aflat în timpul cutremurului la ruine în Rădăuți, a menționat acum: „deșeurile de la ultimul etaj al construcțiilor din București care se prezintă cu degradare. Blocurile din prefabricate au o solidaritate superficială, rezistând doar la cutremure de gradul V pe scara Richter.”
Profesorul de fizică HRISTEA DAN, de la liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, s-a exprimat că „era normal ca la un cutremur de o asemenea intensitate, să se dărâme un mare număr de edificii, având în vedere planul de economie de materiale ce este impus constructorilor. În devizele actuale, cantitățile de materiale sunt reduse față de cele real necesare cu 1/2.”
La acest capitol, cel mai cunoscut caz este cel al inginerului de construcții Gheorghe Ursu, torturat și ucis de Securitate în anii ’80. Specialistul a intrat în vizorul regimului în 1979, după ce a trimis către Europa Liberă o analiză în care arăta cum Ceaușescu a oprit consolidarea clădirilor afectate de cutremur.
O altă direcție spre care Securitatea și-a îndreptat atenția după cutremurul din 1977 a fost zona teoriilor alternative, uneori insuficient fundamentate, care încercau să găsească explicații diferite de cele naturale pentru amploarea tragediei.
De exemplu, un inspector financiar la Consiliul popular al orașului Siret a afirmat: „… acest dezastru s-a produs din cauza unei explozii nucleare provocate de România, iar acum, după ce ei neagă și fac prostii, mai cer și ajutoare în străinătate.”
O membră CAP din comuna Udești a atribuit cauza cutremurului unei explozii nucleare provocate de sovietici. În aceeași zonă a făcut comentarii și un maistru la Întreprinderea mecanică din Suceava.
În schimb, „un jehovist” punea cauzele cutremurului pe seama voinței unor forțe supranaturale și afirma că „… trebuie să ne pregătim pentru că semnele sfârșitului se arată tot mai des.”
Un alt adept al cultelor alternative credea și el că „… Dumnezeu îi pedepsește pe oameni pentru că păcătuiesc.”
Conform datelor oficiale oferite de autoritățile comuniste de la vremea respectivă, seismul din 4 martie 1977 a provocat peste 1570 de morți, cea mai mare parte în București, iar pagubele materiale au depășit 10 miliarde de lei.
