Plecarea de la festivalul care i-a modelat cariera și viața unei agențe
Prima mea amintire de la Sundance nu este legată de o petrecere sau de o afacere, ci de un film.
Aveam 20 de ani când am călătorit prima dată la Park City cu prietenii, fără să știu cât de mult acea excursie avea să-mi contureze viața. Am dat peste o proiecție a filmului „Sex, Lies, and Videotape” și am fost fascinată. Acest film, acum recunoscut ca un moment esențial, a revoluționat industria filmelor independente. Vizionând ceva atât de brut și radical, am fost impresionată, iar această experiență a marcat începutul unei cariere de lungă durată și a unei pelerinaje anuale la Festivalul de Film Sundance.
Locuiam în New York pe atunci și îmi amintesc cum m-am simțit când am fost aruncată într-un mic glob de zăpadă care părea centrul universului. În acele zile timpurii, distracțiile erau mai puține — fără vibrațiile constante din buzunar. Am zburat la Salt Lake City, apoi am ajuns la Park City, unde am campat cu prietenii și am luat autobuzul pentru a ajunge de la o sală de cinema la alta. Dacă aveai noroc, cineva avea mașină și ne înghesuim cu toții. Dar, sincer, îmi plăcea autobuzul, stând umăr la umăr cu străini și discutând despre filme ca și cum ar fi fost singurul lucru care conta. Pentru o săptămână, chiar așa era.
Peste puțin timp, Sundance a devenit o parte semnificativă a vieții mele — nu doar profesional, ci și personal. Am participat la festival fiind însărcinată în șapte luni cu un film pe care l-am produs, „Twin Falls Idaho”. Acea ediție a marcat o cotitură: am părăsit lumea vânzărilor internaționale pentru a deveni agent de film independent la fostul William Morris Agency, alături de Cassian Elwes, unde am construit un departament global de ambalare și finanțare — o abordare pe care multe agenții au început să o urmeze și pe care am adus-o pentru a ajuta la formarea Grupului de Film Independent UTA un deceniu mai târziu.
La scurt timp după, Sundance a devenit și mai important pentru mine. Odată cu nașterea fiicei mele, aceasta m-a însoțit la Sundance în fiecare an în primii zece ani din viața ei, împreună cu părinții mei. Park City a devenit ritualul nostru familial anual. Părinții mei, newyorkezi și iubitori de film, s-au integrat în atmosfera festivalului, în timp ce fiica mea, Bella, a avut propria sa versiune de Sundance, cum ar fi prima ei experiență de schi la Deer Valley la patru ani, și zilele petrecute cu fiica producătoarei Julie Yorn, ca și cum ar fi fost o tabără de iarnă. Era muncă, dar era și o lume mică și specială pentru cei pe care îi iubesc cel mai mult — ca în anul în care tatăl meu s-a întâlnit cu regretatul critic de film Roger Ebert și i-a spus cu mândrie că fiica lui a produs „Twin Falls Idaho”, de parcă ar fi fost la curent, chiar dacă filmul a avut premiera cu un an înainte!
Am stat în același loc an după an — Town Lift Condos, la baza Main Street. Era practic, deoarece puteai merge pe jos până la Main Street, iar ulterior a devenit baza noastră pentru UTA Indie Film Group. Ne ocupam un etaj și aveam întâlniri toată ziua. Oameni intrând și ieșind. Agenți stând de veghe. Regizori venind pe la noi. Erau niște momente speciale.
Asta este ceea ce făcea Sundance atât de special, toată agitația din culise care apare doar când ești blocat împreună într-un mic oraș montan. Mulți dintre noi ne amintim de ofertele și negocierile de la miezul nopții care se întindeau până dimineața. Fără lanțuri de email, ci negocieri față în față. Era o combinație de sesiune de strategie și sport de anduranță. Iar ani mai târziu, când telefoanele mobile au devenit o normalitate, afacerile s-au desfășurat în cel mai autentic mod Sundance posibil — în vârful unei stațiuni de schi, unde, ironic, semnalul era cel mai bun.
Și apoi sunt poveștile care par irealiste până când îți amintești: „Nu, chiar a fost așa.” Ca atunci când te ascunzi de distribuitori pentru a evita presiunea de a închide o afacere sau o licitație care a devenit atât de tensionată încât a culminat într-o confruntare fizică în fața unui restaurant de pe Main Street.
Sundance-ul de atunci era plin de tensiune și emoție, alimentat de o energie de tip cabină. Pune un grup de oameni ambițioși într-un oraș mic, care nu dorm, iar lucrurile devin uneori dramatice.
Sună nebunesc, și chiar era, dar acea intensitate era parte din magie. Sundance a avut întotdeauna un mod de a comprima timpul. O singură proiecție poate schimba totul peste noapte. Nu există nimic asemănător cu o proiecție plină de râsete vibrante, când zâmbești gândindu-te: „Ei înțeleg acest film.”
În cei peste 30 de ani de participare la Sundance, am văzut cum carierele au explodat în moduri indiscutabile, iar eu am avut norocul să fiu implicată în câteva filme cu adevărat memorabile pe parcurs. Descoperiri timpurii precum „Hard Candy” (2005) de David Slade și filme apreciate de critici precum „The Woodsman” (2004), „Half Nelson” (2006), „Frozen River” (2007), „Blue Valentine” (2010) și „Margin Call” (2011), împreună cu debutul lui Lee Toland Krieger, „Celeste and Jesse Forever” (2012), scris de Rashida Jones și Will McCormack, și „The Big Sick” (2017), scris de Kumail Nanjiani și Emily V. Gordon. Alte momente deosebite au fost „Palm Springs” (2020), pe care l-am vândut pentru o sumă record, și „The Diary of a Teenage Girl” (2015) de Marielle Heller, unde am fost martori la vocea unui regizor care și-a găsit forma completă și la senzația inconfundabilă că urmărești începutul unei cariere reale.
Documentarele au fost, de asemenea, centrale în experiența mea de la Sundance. Filme precum „Hoop Dreams”, „Murderball” și „March of the Penguins” au stârnit o pasiune durabilă pentru acest gen, ceea ce m-a determinat să lucrez la filme precum „The Cove” (2009) și „Icarus” (2017), ambele câștigătoare ale Premiului Academiei. Apoi, „The Social Dilemma” (2020) de Jeff Orlowski, „The Eternal Memory” (2023) de Maite Alberdi, nominalizat la Oscar, și „Will & Harper” (2024) de Josh Greenbaum, fiecare fiind o reamintire că documentarele pot schimba lumea în timp real, iar a face parte din acest impact este profund personal.
Ce face ca Sundance să se distingă de alte festivaluri este că a fost întotdeauna un adevărat motor de descoperire. Aceasta este moștenirea lui Robert Redford. Festivalul, așa cum îl știm, a fost conceput pentru a nutri voci emergente, iar Park City, cu intimitatea sa de oraș mic, a făcut ca această misiune să pară tangibilă.
Festivalul, la fel ca întreaga industrie, a fost într-o continuă schimbare. Iar pe măsură ce Sundance s-a extins, Park City a început inevitabil să depășească dimensiunea sa de oraș mic.
Asta ne aduce la Boulder.
Mulți oameni m
